Compendiul bolilor exclusiv româneşti: curentul la şale, frigul în oase, deochiul, măţăraia

compendiu boli romanesti nestire

Ştiaţi că există câteva boli şi afecţiuni precum curentul la şale, frigul în oase, deochiul sau măţăraia de care se bucură doar românii? Medicina occidentală refuză cu obstinaţie să recunoască aceste boli ca fiind reale, astfel că românii s-au văzut nevoiţi să le diagnosticheze singuri şi să improvizeze leacuri băbeşti pentru a le vindeca.

Curentul la şale. Este o afecţiune care incapacitează românii încă de pe vremea dacilor, iar incidenţa ei a scăzut abia după adoptarea ferestrelor de sticlă în secolul XVIII. Deşi în general localizat la nivelul organului şale, curentul poate lovi şi în alte părţi anatomice sensibile, precum urechea, măselele sau capul.

Diagnostic: Pentru că medicii nu sunt suficient de pregătiţi pentru a recunoaşte şi trata această boală, ea este diagnosticată în principal de mamă, bunică, mătuşă sau vecine. De obicei, este suficientă o simplă întrebare pentru a pune diagnosticul corect: “Ai stat maică lângă un geam deschis sau ai circulat cu tramvaiul?”.

Simptome: Bolnavul se plânge de dureri, împunsături sau junghiuri la nivelul burţii sau spatelui, umblă cocârjat, cu o mână pe şale şi face pipi des.

Tratament: Doftoritul acestei afecţiuni este de o simplitate dezarmantă, fiind suficientă încingerea brâului cu un fular tricotat, purtat cu sfinţenie pe sub haine timp de câteva săptămâni. În funcţie de gravitate şi ipohondrie, fularul poate fi purtat pe toată perioada vieţii, în scop profilactic.

Frigul în oase. O boală perfidă, care profită de temperaturile scăzute ale anotimpului hibernal pentru a se insinua în oasele nebănuitoare ale pacientului. Deşi medicina modernă nu a reuşit să explice mecanismul prin care frigul pătrunde în oase şi continuă să pună acestei boli porecle tâmpite precum reumatism sau artrită, românii sunt convinşi că fiecare os are nişte găurele sau ferăstruici mititele prin care se strecoară frigul.

Diagnostic: Medicul amator, recrutat de obicei din rândul rudelor cu şcoală, pune mâna pe membrul cu osul bolnav, clatină grav din cap, face nţ nţ din buze şi pune ferm verdictul: “Ţi-am spus eu, ţi-a intrat frigul în oase!”.

Simptome: Bolnavul se vaită de dureri surde şi difuze la nivelul membrului afectat, devine incapacitat în prestarea treburilor gospodăriei şi se plânge oricui e dispus să asculte.

Tratament: Deşi ideal ar fi un transplant cu măduvă călduţă în osul înfrigurat, gospodăriile rurale nu pot asigura încă condiţiile necesare efectuării acestei operaţii. Până atunci însă, felcerii din popor recomandă o combinaţie de izmană şi spânţ. Izmana trebuie purtată pe sub haine, chiar şi vara, pe o perioadă nedeterminată, iar spânţul – această licoare fermecată – se aplică cu cataplasme pe osul bolnav. Cataplasmele pot fi pătrate decupate din nişte izmene mai obosite. Chiar dacă pe perioada tratamentului pacientul se plânge de dureri şi mai atroce din cauza cataplasmelor reci, acestuia i se promite că la final se va simţi ca nou.

Deochiul. O boală vrăjmaşă, care loveşte parcă de-al dracu’ tocmai în cei mai săraci şi mai neşcoliţi dintre români, extrem de contagioasă şi transmisă pe cale oftalmologică. Este demonstrat la nivelul ştiinţei populare că deochiul survine uitatului în ochii verzi sau albaştri ai unor persoane rele, asociate cu Necuratul.

Diagnostic: Boala este diagnosticată cu uşurinţă de baborniţele din comunitate sau de vrăjitoare. O simplă privire aruncată pacientului le dumireşte pe acestea.

Simptome: Persoana afectată manifestă ameţeli de cap, acuză lipsa poftei de mâncare şi, în general, nu este în stare să mai facă nimic. Totodată, bolnavul poate prezenta sentimente puternice de atracţie faţă de persoana care l-a contaminat.

Tratament: Ca norocul, medicamentaţia este extrem de ieftină şi la îndemâna oricui. Pacientul trebuie să-şi scuipe în sân la ore regulate şi să îngurgiteze apă de pe cărbuni stinşi, pe un fond sonor de descântece debile. Cei de la bloc pot folosi chibrituri. De asemenea, ajută foarte mult dacă un membru al familie merge la contaminator şi îl beşteleşte în fel şi chip.

Măţăraia. Foarte diferită de diaree, enterocolită sau toxiinfecţia alimentară, măţăraia este una dintre bolile româneşti complet ignorate cu răutate de giganţi farmaceutici precum Pfizer sau Bayer. Cea mai mare diferenţă faţă de afecţiunile pomenite este aceea că în caz de măţăraie acută, pacientul nu merge la toaletă sau WC, ci la latrină, căcăstoare sau buda din fundul curţii. Boala are mai multe denumiri ştiinţifice: măţăraie, mersul burţii sau maţe stricate.

Diagnostic: Pentru a constata dacă pacientul s-a stricat la maţe, o persoană foarte tâmpită din anturajul acestuia îi face anamneza, întrebându-l ce alimente a consumat în ultimele zile. Dacă bolnavul a poftit la ceva care nu provine din satul lor şi, Doamne feri!, a mâncat ceva din comerţ, e clar.

Simptome: Bolnavul prezintă haine pătate, se spârcâie împrăştiat, îşi petrece majoritatea timpului pe budă, se freacă pe burdihan cu un aer de regret şi produce sunete puternice de ghiorăială la nivelul intestinelor.

Tratament: Până la inventarea sprayului antidiaree de dat pe cur, stricaţii la maţe recurg la leacurile din popor, care au calitatea de a strânge burta: fiertura de ştevie, ceaiul de păpădie şi pănuşi de porumb sau cataplasmele cu spânţ pe burtă.

pamflet scris cu umor în neștire de Ignațiu Ralea