Obiceiuri şi datini la românii din Paleolitic, acum 40.000 de ani

obiceiuri romani Paleolitic nestire

Pentru că românii ţin cu dinţii de tradiţii, am păstrat neschimbate majoritatea obiceiurilor primitive inventate acum circa 40.000 de ani de către omul de Cro-Magnon – strămoşul omului modern. Este important de menţionat că aceştia încă nu realizau că sunt daci, pentru că nu prea vorbeau între ei şi foloseau cu precădere limbajul trupului pentru a putea comunica cât de cât până când va fi descoperit graiul articulat, undeva în perioada Mozolitic. Descoperirile arheologice de la Peştera Muierii, lângă Porţile de Fier, constând în fosile umane, obiecte şi unelte, au ajutat antropologii să reconstituie câteva obiceiuri ale vremii la proto-români. Peştera era pe atunci echivalentul blocului de azi, iar cavernele erau un fel de apartamente mai puţin dichisite, cu mulţi vecini gălăgioşi care împart fără succes aceeaşi infrastructură de locuire. Denumirea de Peştera Muierii a fost aleasă tocmai pentru că şi atunci femeia era capul gospodăriei.

Ospitalitatea. Pentru că ciorapii găuriţi nu erau încă inventaţi, proto-românii care veneau în vizită erau invitaţi insistent de gazdă, în pragul peşterii, să se lepede de coca de noroi uscat de pe ţurloaie. Arheologii au descoperit lângă intrările cavernelor câte un retevei (roştieu în arealul Transilvaniei de azi), care le era oferit musafirilor pentru a-şi sparge şosetele de glod înainte de a păşi pe blănurile curate de mamut care acopereau în întregime podeaua grotei. Scheletele musafirilor demonstrează că şi atunci ospitalitatea românească consta în principal în ghiftuirea acestora, existând indicii că nu erau lăsaţi să respire până nu înfulecau toate felurile puse pe masă: supă de dropie cu tăiţei (razalăi, Transilvania), iahnie de fasolică preistorică cu ciolan de mamut, sărmăluţe de viezure în foi de varză şi măricei din carne de zimbru. La final, musafirii îşi luau rămas bun preţ de o oră în gura peşterii, tradiţie care s-a păstrat intactă până astăzi. Despărţirea putea să dureze şi câteva ceasuri, în funcţie de numărul lighioanelor flămânde ce pândeau în faţa grotei.

Igiena personală. Deşi s-au scurs 40 de milenii între timp, consumul de pastă de dinţi, săpun şi antiperspirant din prezent este sensibil egal cu cel de atunci. Totuşi, strămoşii noştri aveau o scuză ceva mai bună: produsele respective erau foarte greu de procurat, mai ales că aveau să fie descoperite 39.990 de ani mai târziu. Ca o curiozitate, proto-românii foloseau o liană în loc de aţă dentară, profitând de strungăreţele generoase, de câte o palmă între oricare doi dinţi, obţinute în urma morfolitului de oase. Ca şi azi, o pereche de chiloţi pe cur de om era mai mult decât suficient, mai cu seamă că erau din piele. Presiunea la duş fiind foarte scăzută – stalactitele picurau destul de rar – ancestorii noştri adunau o cantitate impresionantă de jeg pe budigăi, ai căror durată de viaţă expira când se făceau tare ca tabla (de unde şi termenul actual), după care erau transformaţi în scăunele foarte rezistente.

Ritualurile de împerechere. În lipsă de iPhone scump, fetele paleolitice se lăsau ademenite de bărbaţii cu ultimul model de amnar şi cremene, care înjghebau focul cu cel mai gros fum, metoda preferată de comunicare la distanţă. De asemenea, laba piciorului bărbătesc era considerată cea mai sexy caracteristică, un adevărat aspirator de femei, dar nu din motivul închipuit de voi, ci pentru că pe vremea aceea constituia principalul mijloc de transport. Când trecea pe cărare câte un bărbătoc cu 57 la pantof, fetele se înghionteau hlizindu-se printre strungăreţele pomenite mai sus şi şuşoteau cum puteau, prin semne: “Uite fato la Rrr ăsta, câta picioru’ pă el! Sper să mă ia la o tură prin vâlcea, apoi pe povârniş în sus şi să mă lase în faţa bârlogului, să crape rânza în toate nespălatele astea din peşteră!”. Viaţa sexuală o începeau devreme, pe la 14 ani, pentru a profita de cei 4-5 ani rămaşi până la apusul vieţii. Acest stres şi-a pus amprenta asupra practicilor uzitate pentru agăţatul fetelor, de cele mai multe ori rezumate la o scurtă dispută în limbajul trupului şi apoi un ciomag drăgăstos în căpăţâna viitoarei consoarte. Această datină frumoasă este încă vie în anumite regiuni din ţară, precum Vaslui.

pamflet scris cu umor în neștire de Ignațiu Ralea