Despre futilitatea umbrelei în Irlanda

curcubeu dublu

După doi ani petrecuţi pe insula de smarald, pot să mă laud că am devenit expert în ploaie şi umbrele. Din 600 şi ceva de zile în Irlanda, nu ţin minte să fi legat mai mult de cinci fără o ploicică. Şi în alea cinci zile paradisiace, când parcă-parcă mă slăbea un pic depresia, nimeream într-un pub în care localnicii erau preocupaţi să se dea de ceasul morţii că aşa secetă n-au mai văzut tare de mult. Că vezi doamne, n-o să mai crească iarba de-un metru în săptămâna aia. Că ăla-i smaraldul din metaforă, iarba şi trifoiul pe steroizi. Dacă aş fi harnic, m-aş îmbogăţi din tuns peluze în Midlands.

Umbrela. Aţi zice că e indispensabilă aici. Pe dracu’! Ploaia nu vine aşa, de capul ei, singură, ci în cârdăşie mârlănească cu un vânt foarte palpabil, la fel de vesel ca un marş funebru. Te taie, te ciupeşte, te smiceşte, te batjocoreşte. Umbrela e jucăria lui favorită. Abia aşteaptă să te prindă cu una deschisă pe stradă. Imediat e călare pe tine, golăneşte, încercând să ţi-o smulgă din mâinile împreunate a rugă. Cu cât te zbaţi şi te împotriveşti mai abitir, cu atât e şi el mai decis să-ţi împrumute o entorsă măcar la un braţ şi să te răzuiască de toţi pereţii. Dacă eşti voinic, îşi schimbă strategia. Îşi încoardă foalele şi începe să bată ploaia la orizontală, întotdeauna din faţă, de-ţi vine să arunci umbrela cât colo. Dar nu o faci încă, ci abia după ce ţi-o dă peste cap de câteva ori, până plesnesc spiţele în ea.

Şi te întorci în vacanţă în România şi îţi fixezi cu priviri ucigaşe toţi prietenii care te invidiază că trăieşti în Irlanda cea mereu verde, doldora de curcubeie duble; ţara care a dat lumii Joyce, Jameson şi Guinness, tustrei remedii pentru depresie pluvială. Ah, şi U2, care dacă nu ştiaţi, se citeşte în româneşte Udoi.

nerozie de Ignaţiu Ralea