Un indian, un malaiezian şi un român intră într-un pub

român indian malaiezian

Tot trăind eu prin Irlanda şi nu prea având prieteni români cu care să mai schimb câte-o vorbă, a început să-mi ruginească româna. Am zis să iau măsuri, să nu ajung ca Răducioiu când îmi vizitez părinţii de Paşti şi să-i cer maică-mii la masă beef tripe soup with hot chilli şi stuffed cabbage rolls with polenta. Motiv pentru care am început să scriu, pe pagina nestire.ro şi la un roman care refuză să se scrie singur. În van.

Şi providenţa mi-a scos în cale doi amici doctori – un indian şi un malaiezian – şcoliţi în ale medicinei la Timişoara, respectiv Iaşi. Yasr-Mir şi Marcus. Ambii rupând-o pe româneşte suficient încât să-i pot înjura şi să mă fac înţeles. Pe Yasr-Mir, musulman de felul lui, îl scoteam la suc, unde îmi povestea surescitat ce dor îi este de Banat, de barurile şi cluburile prin care topea el sucuri după sucuri şi admira sfios fetele. “Păi şi te distrai aşa, mă Yasr-Mir?”. “Da, am distrat foarte tare, am avut la România cel mai bun timp! Aici io mă plistisesc.”. Poate chiar s-o fi distrat omul.

Acum închipuiţi-vă un băiat de 12 ani, chinez cât încape, pentru care trebuie să comand eu Guinness în pub, că-i cer barmanii mereu buletinul când se cocoaţă la tejghea. Ăsta ar fi Marcus, un doctor la 26 de ani, din Malaiezia, care trage ponoasele istorice ale dobândirii independenţei faţă de Imperiul Britanic şi ale zorilor globalizării. De atunci, populaţia Malay, majoritară şi musulmană, a pornit un proces de autodiscriminare pozitivă, prigonindu-i şi limitându-le privilegiile celorlalte etnii şi religii conlocuitoare: chinezi, indieni, europeni, Tamili din fostul Ceylon, creştini, hinduşi, Sikhs.

Şi i-au limitat şi lui ăsta micu’ orizontul educaţiei şi dezvoltării profesionale, aşa că l-a făcut tac-su pachet şi l-a expediat în Europa la studii. Afon la geopolitică, tată-său a crezut că Iaşi e o metropolă europeană, plus că era dintr-o silabă şi suna bine în chineză. Şi lui Marcus i-a plăcut în România, unde avea o grămadă de prieteni moldoveni care îl ajutau altruist, comandându-i băutura la bar.

În primele săptămâni, amândoi erau convinşi că sunt ori surd ori oligofren, aşa că nu îndrăzneau să mă corecteze când le poceam numele. Că am uitat să vă zic, am hotărât să le acord cetăţenie română onorifică amândorura şi i-am botezat Cazimir şi Mărcuş, în spiritul proximităţii fonetice. După vreo două luni, cu sfială tipic asiatică, favorizată de cei 3 metri în înălţime pe care-i împărţeau frăţeşte, mi-au atras blajin atenţia că pe ei nu aşa îi cheamă. Iar eu, în loc să admit că de drag i-am poreclit aşa, m-am răţoit confortabil de la adăpostul celor 186 de centimetri cu care m-a răsfăţat evoluţia: “Bă băieţi, o să încetez atunci când o să învăţaţi şi voi să-mi ziceţi corect Piciu, şi nu Pişu – la tine mă uit Cazimire – şi nici Piţiu. Se aude, Mărcuşe? Că imediat te întreb cine-i Sandokan, tigrul Malaieziei şi n-ai habar!”.

umor | satiră | parodie | pamflet | neștire | Ignațiu Ralea

Visits: 961

nu fi zgârcă, dă şi altora

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *