Periplul împleticit al turistului britanic prin Dublin

turist-britanic-Dublin

Pentru motive neştiute de nimeni, circa 8 milioane de turişti pe an aleg să-şi petreacă concediul în Irlanda, marea lor majoritate vizitând capitala Dublin. De fapt, ei săracii vin atraşi de reclamele turistice care îi îmbie cu plaiuri verzi, castele medievale, lacuri superbe şi plaje însorite, precum şi probabilitatea de 99.99% de a da nas în nas cu Bono pe corso – lucruri pe care nu le vor vedea în veci. Invariabil, turiştii se aleg cu o cură serioasă de alcoolizare în Dublin şi o mahmureală mai lungă decât concediul. Din puhoiul de turişti, halca mare de 3.5 milioane provine din Marea Britanie. Ăştia, spre deosebire de cei 1.5 milioane de americani sau 3 milioane de europeni, reprezintă turismul avizat. Adică ştiu exact pentru ce aterizează în Dublin, vin cu ficatul pregătit. Că e mult mai amuzant să te îmbeţi porceşte prin ţări străine, unde te poţi pişa şi bate pe străzi fără teama de a fi recunoscut de către vecini.

De-asta l-am ales pe bravul Ian Livermore, turist britanic ficţional şi micţional, ai cărui paşi împleticiţi îi vom urmări prin Dublin. Ian e probabil din Newcastle, aşa că urcă gata beat cu prietenii săi în avion, ca să nu piardă timpul aiurea. În mod tradiţional, aceştia dau de duşcă toată rezerva de bere a aeronavei şi improvizează un show ad-hoc pe durata zborului, care-i impresionează plăcut pe ceilalţi pasageri. Cântece behăite, îmbrăţişări şi lacrimi şi cel puţin un penis scos la vedere. La aterizare, Ian îşi ia rămas bun de la prietenul său exhibiţionist, care va dormi în arestul aeroportului.

În prima zi se ţin de cuvânt şi purced la “the sightseeing thingy that tourists do”. Atraşi de mirosul irezistibil de urină de pe străduţele lăturalnice – o concurenţă serioasă pentru deja consacratele Bruxelles şi Paris – se pişă şi ei sub primul pod de cale ferată de lângă gara Connolly. Vezicile golite trebuie umplute la loc, astfel că Ian conduce grupul lălăind în căutarea unui pub încăpător. Paşii îi poartă pe pietonalele de shopping Talbot şi Henry Street, unde admiră îndelung şi tâmp acte artistice în plină desfăşurare. Întâi zăbovesc pios lângă un nene cretin care întinde zilnic o pânză de 6 metri pătraţi cu o icoană kitchoasă pe caldarâm şi se lasă cu greu goniţi de bliţurile japonezilor extaziaţi în faţa artei pure. Ian gineşte o statuie cu James Joyce, pe al cărei soclu se înghesuie toţi ca să-şi facă poză cu Harry Potter. Vrăjiţi, ajung la The Spire, un monument care înfăţişează o ţepuşă lungă de 121 de metri. După ce stabilesc că ia exact 7 englezi beţi pentru a cuprinde cu braţele baza ţepei, trec la pozele originale în care mimează pe rând masturbarea monumentului. Copiii din preajmă îi urmăresc cu atenţie, pentru a se obişnui de mici cu turistul britanic.

Pe Henry Street şi-au făcut selfie-uri cu un Spiderman drogat şi cu o pleiadă de artişti români faimoşi în zonă: un Super Mario / Darth Vader care chinuie un sintetizator nefericit, un acordeonist şi un taragotist de care nu mai trebuie să zic nimic, un rocker chitarist pe la 60 de ani care cântă în engleză de Galaţi evergreen-uri precum “Smoc onza uatăr” sau “Iţ dă faină candau” şi o trupă de actori-mimi formaţi în satul Botoşani, nemişcaţi în costume şi măşti negre. Nu mai stau să-i vadă demascaţi în pauza de ţigară, cu feţe la fel de negricioase şi accent moldovenesc, pentru că deja au nimerit în toiul altor acte cultural-artistice. Un băiat oligofren fircăleşte pe pavaj cu creta un hectar de mesaje confuze cu caracter umanitar, la mică distanţă de un alt boschetar care închipuie stângaci un câine din nisip, semănând izbitor cu un cal răpciugos. Pentru că Bono nu a catadicsit să se vânture pe străzile Dublinului fix azi, se mulţumesc cu duzinile de buskers, muzicieni stradali în plin avânt al carierei, câtuşi de puţin descurajaţi de cele 1000 de reclamaţii depuse zilnic la primărie de vecini. Ian şi compania se pozează conştiincios cu fiecare trubadur, că nu se ştie niciodată care va fi următorul Bono sau Hozier.

Ghiftuiţi de atâta artă şi cultură, turiştii din Albion îşi mută atenţia către puzderia de poduri ce leagă malurile râului Liffey şi clădirile impresionante în stil post-industrial-patru-geamuri-şi-o-uşă care le evocă reconfortant urâţenia Newcastelului natal. Cu pliantele în mână, strecurându-se printre băcănii poloneze, indiene şi chineze, nimeresc din trei încercări distileria Jameson, care-i uşurează de 40 de firfirici pentru turul fabricii. Ies şi mai beţi pe partea cealaltă, de unde întreabă tot al doilea trecător unde e fabrica de bere Guinness. După jumătate de oră de împleticeală şi cântece patriotice, atât de apreciate de localnici, se trezesc mai degrabă fortuit în poarta celebrei berării. Se mai leapădă şi aici de câteva bumăşti. Turul îi scoate la capăt incredibil de beţi, râgâind ca nişte lei pe alei. De aici mai orbecăie câteva mile, înveselindu-i nevoie mare pe rezidenţii care încearcă să se odihnească după muncă. Atraşi de hărmălaia foarte asemănătoare cu cea produsă de ei, poposesc în zona Temple Bar, renumită pentru viaţa de noapte şi restaurantele şi pub-urile ticsite cu turişti.

Aici sunt întâmpinaţi cu urale şi God Save de Queen sparte, de către alte grupuri de turişti englezi veniţi cu îmbătatul. Destul cu căcaturile artistice, e vremea să demonstreze cât poate bea un englez până face ruptură de ficaţi şi aglomerează spitalele în care oameni bolnavi aşteaptă câte 24 de ore un consult! Pub-ul care se cheamă chiar Temple Bar este opţiunea evidentă, fiind cel mai tradiţional pub irlandez în care nu o să vezi picior de irlandez. O formaţie de muzică irlandeză încearcă disperată să acopere isonul ţinut de Ian şi compania. Zece pişoarce de beri englezeşti mai târziu, Ian, mai torpilat decât flota Aliaţilor, simte că trebuie să facă ceva formidabil în calitatea sa de ambasador cultural al UK. Cum deja amicii lui îşi spărseseră tradiţionalele sticle de bere de ţeste şi Smith halise două pahare, Ian a trecut la arsenalul greu – fluturatul mătărângii printre muşterii stabilimentului. Totul mergea ca pe roate până să se amestece nesimţitul ăla de turist german, care l-a rugat respectuos să-şi închidă prohabul. “Oh, yeah? Ya think ya tough ya nazi German? Let’s take it outside!” au fost cuvintele pe care avea să le regrete mai târziu, la urgenţe.

Aterizaţi pe rând acasă, Ian Livermore şi camarazii săi s-au declarat mulţumiţi de concediul izbutit şi au decis să reitereze experienţa în martie, de St. Patrick’s Parade, unde au auzit că te poţi îmbăta, pişa pe tine şi vomita pe ceilalţi, toate în acelaşi timp.

nerozie de Ignaţiu Ralea

  • Cezar

    Mario/Darth Vader e Irish, nu roman, nici mosneagul de 60 de ani. Nu suntem chiar toti vai de capul nostru, de ce nu vii pe Grafton St in weekend sa vezi show-uri de strada cu artisti de calitate? Alea 1000 de plangeri la primarie sunt niste vrajeli, sunt vreo 4-5 in zilele foarte aglomerate de weekend. Intr-adevar, Dublin e o mizerie si un ripoff pentru turisti, mai ales in stadiul asta al lucrarilor pt LUAS, dar poti fi si tu mai fair

    • Salut. Mario credeam ca e roman pentru ca l-am vazut cu niste romani. Ala de 60 de ani de care vorbesc eu stiu sigur ca e roman ca l-am ajutat. Sunt sute de artisti de calitate in Dublin, dar niciunul pe Henry street, iar eu de astia scriam si despre turistii care pun botul la toate kitchurile de acolo. Imi place Irlanda, imi place si Dublin, ca altfel nu as sta aici. Trebuie sa intelegi ca articolul e un pamflet si viza turistul britanic.

  • Pingback: De citit în drum spre casă - 164 - Georgeisme()