POVESTEA MEA: Moarte proverbelor! Nevastă-mea e unguroaică, dar nu e bună la pat şi găteşte prost

povestea mea

Sunt Achim Cizmaş, un calafeţean de 40 de ani cu visele destrămate. Nu am fost dintotdeauna aşa. Acum 20 de ani eram plin de optimism şi speranţe, dar mi-am nenorocit viaţa între timp. Prostia mea a fost că m-am lăsat condus în viaţă de proverbe şi zicale, precum majoritatea oamenilor. Vedeţi, la 20 de ani eram deja bine. Aveam o meserie de seamă, fochist chiar la blocul în care locuiam în Calafat. Primăria îmi repartizase un apartament cu două camere la ultimul etaj, astfel că de acasă până la serviciu doar coboram treptele a trei etaje. Munca mea consta în a băga pe foc. Blocul fusese modernizat de curând şi beneficia acum de încălzire centrală, respectiv un cazan uriaş pe lemne la subsol, în care trebuia să pun circa un metru cub de lemn pe oră. O să mă întrebaţi ce legătură are asta cu povestea mea sentimentală. Toată legătura. Pentru că deşi foarte convenabil şi de invidiat la prima vedere, acest serviciu mă ţinea legat de casă, eu trebuind să bag lemne pe foc tot la o oră, inclusiv noaptea. După primele luni mi-am dat seama că trebuie să mă folosesc de toată inteligenţa mea pentru a îmi aşterne cu grijă viaţa, ca să se potrivească cu programul meu de lucru puţin mai neobişnuit.

Şi am gândit-o mult şi bine până să coc planul meu: îmi trebuia nevastă care să fie as într-ale bucătăriei, ca să mă aştepte mereu cu mâncare gustoasă pe masă şi, mai ales, să fie foarte foarte bună la pat. Pentru că eu nu aveam timp să adun experienţă în amor. De unde naiba să adun dacă nu mă pot îndepărta de bloc mai mult de 20 de minute? Că îmi ia încă 20 de minute să mă întorc şi alte 20 să sparg lemnele şi să le vâr pe foc înainte să mă linşeze locatarii. Singurele mele momente de relaxare sunt vara, când trebuie să bag pe foc doar la fiecare trei ore, pentru apă caldă.

Nu ştiu cum e la voi la bloc, dar calafeţenii bat tablele pe bancă cât e ziua de lungă, în aşteptarea ajutoarelor sociale. Şi nu fac economie la proverbe şi zicale din popor între două zaruri. Astfel că toată viaţa mea mi-au răsunat ca un ecou în urechi vorbele astea blestemate: ba că „Unguroaicele sunt bune la pat”, ba că „Unguroaicele gătesc bine”. Şi când a fost să aleg în viaţă, s-au întors împotriva mea ca două bumerange fatale. Că m-am ghidat după ele, recunosc. Am zis că măi Achime, ţie o unguroaică îţi trebuie, să te aştepte cu gulaşul fierbinte în farfurie şi cu un amor şi mai fierbinte în aşternut când vii aprins din subsol. Dar de unde mama naibii să îmi iau unguroaică, când în Calafat nu a văzut nimeni nici ţipenie de maghiar. Nici măcar kurtos kalacs nu găseşti aici. Doar proverbe. Dar nu era să mă las descurajat. În fiecare concediu călătoream în Ardeal pentru a o întâlni. Întâi am fost de câteva ori, cu banii chivernisiţi la mine, la târgul de fete de pe Muntele Găina. Canci. Nici urmă de fete unguroaice. Păcat, că aş fi plătit greutatea ei în monede.

Mi-am dat seama pe la 27 de ani că nu ajung nicăieri cu strategia asta, ci trebuie să iau taurul de coarne. Să merg în inima Ardealului, acolo unde roiesc unguroaicele. Aşa că în următorii ani mi-am petrecut toate concediile în Satu-Mare. Mă cazam mereu la superbul hotel Aurora, care îmi amintea de blocul meu din Calafat, doar că era ameţitor de înalt. Şi foarte central, din balcon puteam scuipa în Someş. De aici plecam zilnic în căutarea alesei mele, care nu se lăsa uşor găsită. Căutam în special evenimentele la care puteam da peste unguroaice. După ani de mers la nunţi de necunoscuţi, la baluri de boboci de la liceele maghiare, la zilele municipiului sau ale maghiarilor de pretutindeni, nimic. De câte ori îmi plăcea câte una, nu era chip să mă înţeleg cu ea. Păreau că pricep ce spuneam eu, dar nu îmi răspundeau deloc. Mă durea deja capul de cât pusesem placa cu „Bună, sunt Achim din Calafat şi vin aici an de an să îmi caut nevastă unguroaică. Aţi fi interesată, domnişorică dragă?”. Maxim ce am scos de la unele a fost un Nem Tudom. La 39 de ani eram aproape gata să renunţ la ideea de a mă mai căsători şi a fi fericit vreodată. Eram în ultima zi la Aurora, coborâsem să mai îmi încerc puţin norocul în hol, când ce să vezi, o sală găzduia o petrecere de zi de naştere cred, a unui băiat pe nume Petofi Sandor. Nu mi-am dat seama care dintre ăia era el, dar cert e că era un tip tare popular, că mai toate fetele îi făceau pe rând urări interminabile în maghiară, unele chiar în rime. Am încercat să intru în vorbă cu fiecare fată, însă doar cea care avea să-mi ruineze viaţa o rupea puţin în româneşte. Ildiko. M-a întrebat dacă îmi place Petofi Sandor şi am asigurat-o că nu, mie îmi plac fetele. A chicotit plăcut şi a zis că am umor. La un păhărel de pălincă i-am spus povestea mea şi a râs în hohote. Mă găsea tare amuzant. I-am propus să devină soţia mea şi să se mute cu mine în Calafat, care deşi nu e o metropolă modernă precum Satu-Mare, e totuşi un loc bun pentru a întemeia o familie. A venit cu mine acasă, i-a plăcut apartamentul meu de la etajul doi şi după două luni am făcut nuntă mare în Satu-Mare.

Întorşi la Calafat, a început iadul. Ildiko era unguroaică doar după nume. Gătea doar o dată pe zi şi când o făcea, îmi doream să nu o fi făcut. Azvârlea cu nemiluita ceapă, usturoi, smântână şi paprika în toate mâncărurile, doar ca să nu le pot eu mânca. Făceam acid la stomac şi de la apă plată. Visam noaptea numai ciorbe de potroace şi cefe de porc. Dar adevăratul dezastru era în pat. Aş fi vrut să-i aduc de urechi în dormitor pe toţi calafeţenii care îmi împuiaseră capul cu proverbe mincinoase. Să vadă şi ei cât de „bună” e unguroaica la pat. Bună pe naiba. În loc să stea blândă pe spate şi să mă facă fericit, Ildiko era ca un titirez stricat în aşternuturi. Numai nu avea stare, tot la câteva minute îşi schimba poziţia în pat, de nu mai ştiam ce să fac cu ea. Ba mă călărea, ba mă pălmuia, ba mă înjura în maghiară, ba mă muşca. Numai probleme. Cu toată bunăvoinţa mea, după câteva luni am renunţat la sex complet. Am început să stau tot mai mult în beci, uneori nici nu mai urcam între două focuri. Nu pot să vă descriu ce uşurat m-am simţit când într-o bună zi nu am mai găsit-o acasă. Nici pe ea, nici catrafusele ei.

Fericit, am coborât în seara aceea la bănci, unde vecinii încinseseră un campionat de table. Încă supărat pe ei, am stat totuşi ca să mai uit de probleme. Auzind de păţania mea cu Ildiko, au început să îmi dea sfaturi care mai de care. Gicu de la unu, cu ochii în table, era de părere că nici o fată nu se compară cu o româncă cinstită, cu frică de Dumnezeu şi de bărbat, care îşi cunoaşte locul. Ce să zic, mulţumesc Gicule, dar unde ai fost acum 20 de ani?