Campionatul naţional de Lapte Gros, bucuria ortopezilor

campionat lapte gros nestire

Lapte Gros este considerat de mulţi specialişti ca fiind sportul nostru naţional, în locul oinei pe care nu o joacă nici naiba de la daci încoace. România este singura ţară în care acest sport periculos este şi legal, chit că distruge mai multe spinări decât toate bolile la un loc. Anual, campionatul naţional de Lapte Gros se lasă cu sute de victime traumatizate, motiv pentru care se şi organizează în holul spitalului Floreasca. Regulile sunt simple: o echipă de bărbaţi cu retard se aliniază în şir indian, se apleacă şi îşi înfig capul în curul coechipierului din faţă, iar primul tâmpit din şir sprijină cu spatele un perete şi cu mâinile şi boaşele capul următorului concurent. Membrii echipei adverse, tot cretini şi ăştia, îşi iau avânt şi sar cu duşmănie criminală pe spinările încolonate la măcel. Ţelul suprem este să aterizezi cât mai greu pe o spinare, încercând să-l ajuţi pe posesor să obţină o pensie de handicap şi un căruţ cu rotile la scară. Veteranii cu experienţă ştiu să-şi calculeze traiectoria astfel încât să aterizeze între vertebrele L3 şi L5, unde coloana e mai sensibilă şi pagubele ireversibile. Pierde echipa care se prăbuşeşte prima la pământ sau cea cu mai multe fracturi. Denumirea sportului vine de la singurul aliment cât de cât solid pe care-l mai poţi ingera după ce o partidă de lapte gros terminată prost te lasă în stare vegetativă şi cu sechele pe viaţă.

Nimeni nu poate explica exact ce se întâmplă în mintea unui om atunci când ia decizia de a participa la o partidă de lapte gros. Poate fi lipsa crasă de orice informaţii elementare despre anatomia corpului uman sau, pur şi simplu, prostie goală. Horia Hipopotamovici (foto: campionul, pregătit să le distrugă viaţa adversarilor), preşedintele Federaţie Române de Lapte Gros şi câştigătorul fiecărei ediţii de campionat, a explicat tainele acestui sport: “Toată copilăria, chiar şi în aia întârziată din liceu, am practicat lapte gros. Era singura activitate la care eram bun, mă şi ajutau cele 200 de kile cu care m-a înzestrat generoasă natura. Nici nu mai ştiu câte sute de spinări am frânt, însă satisfacţia este enormă. Personal, mă consider o Nadia Comăneci a laptelui gros, nu-mi rezistă nici un adversar. Este trist că din ce în ce tot mai puţini români practică cu plăcere acest sport, ceea ce demonstrează că grădina Domnului nu e chiar atât de mare pe cât se spune. Plus că mai am probleme mereu şi cu aparţinătorii concurenţilor, care îmi reproşează câte-n lună şi-n stele.”

pamflet scris cu umor în neștire de Ignațiu Ralea